Ce mi-au povestit parintii mei despre sasi si svabi

Multi din cei care m-au auzit vorbind asa frumos despre Johannis s-au intrebat de unde atata sustinere pentru un strain, si de ce vreau un presedinte strain. Le-am povestit si lor ce mi-au spus parintii mei despre nemti. Am mai povestit despre pataniile familiei tatalui meu, basarabeni refugiati in Banat in 1946. In acea perioada, multi dintre sasii din Romania au fugit in Germania de frica rusilor. Bunicii mei cu cei 8 copii s-au instalat in Banat in casa unei astfel de familii. La cateva luni, familia de nemti, 6 persoane, s-a intors, pentru ca in Germania pustiita de razboi nu umblau caini cu covrigi in coada. Pana in 1951 au locuit cu totii in aceeasi casa. Uniti in suferinta, nu a contat ca “nemtii” vopsesc ouale in rosu la doua saptamani distanta, ca vorbesc intre ei in alta limba, sau alte cele. S-au gospodarit impreuna, claie peste gramada, si nu s-au certat niciodata. Desi nu se cunosteau foarte bine, vedeti doar ca ma refer la ei ca la sasi, desi erau de fapt svabi.

In 1951 a venit peste ei noaptea de cosmar a deportarii in Baragan, cu domiciliu fortat obligatoriu, in camp, intre 4 tarusi uniti cu sfoara. Erau oameni de toate natiile, din Banatul multicultural : bulgari, sarbi, nemti, romani, maghiari. O parte dintre deportatii mai norocosi au fost tinuti in gazda de catre familiile de tarani romani din zona, printre care si familia mamei mele. Si au fost pusi la munca, fiecarei natii dandu-i-se cate ceva de lucru, la gradini si zarzavaturi erau nemtoaicele, oltencele si basarabencele, basarabenii oltenii si maghiarii sapau santuri pentru irigatii si gradini, nemtilor revenindu-le ingirjitul porcilor si gainilor, macedonenii (aromanii) se ocupau de oi, iar romanii banateni si sarbii la camp.

Nemtii i-au uimit pe toti cat de curat puteau intretine la porci, si cum au reusit sa dreseze porcii sa isi faca nevoile intr-un loc anume, in partea opusa a zonei unde era mancarea si apa. In toata truda si tot chinul lor, isi adusesera civilizatia cu ei. Au fost impresionati de cat de inapoiati erau romanii din Baragan la care stateau in gazda unii dintre ei. Familia mamei, tarani cu 7 copii, nu murea de foame, erau destul de instariti, aveau de-ale gurii. In schimb, prinsi cu truda campului si a gospodariei, lasau arta culinara pe ultimul loc. Copiii mancau untura pe paine la micul dejun. Mama imi povesteste cum pe doua nemtoaice le-a bufnit plansul cand i-au vazut. Si si s-au pus pe treaba, toata arta culinara nemteasca a fost pusa in valoare si transmisa taranilor de pe Baragan, care au fost invatati sa faca lebar, toba, carnati de toate felurile, piftie, costita afumata si chiar si prajituri. Si incet-incet si-au reinjghebat cu totii gospodarii, si case din chirpici.

In 1956 s-a terminat nebunia cu domiciliul fortat obligatoriu. Nemtii se pregateau sa mearga inapoi la casele lor. Iar neamtul Jacob Renner, gazda lor din Birda, s-a dus la bunicul si l-a indemnat sa se intoarca si familia de basarabeni cu ei : “Cum am trait atatia ani acolo in buna intelegere in aceeasi casa, om mai trai iar, Haralambie !“. Bunicul insa era multumit de gospodaria injghebata in Baragan si a ales sa ramana, se saturasera de pribegie, si de plecat, ar fi plecat inapoi doar in Basarabia, dar dupa plecarea rusilor. Ce interes ar fi avut acest svab sa isi puna casa la dispozitie unor “venetici” in afara de omenie?

Ani mai tarziu, o sora de-a mamei a stat in gazda la Lugoj, la o nemtoaica, urma liceul economic. Taranca apriga cu pielea maslinie din Baragan a invatat toata arta culinara a nemtoaicei, si placerea de a avea o gospodarie care se invarte dupa soare. Cand s-a intors acasa, a invatat-o si pe mama tot ce “a furat” de la gazda. Ce mai mese puneau ele impreuna de sarbatori, ce mai prajituri si torturi faceau !

Anii au trecut, iar regimul ceausist a vandut populatia germana RFG-ului, si pe evrei Israelului. Dupa 1989 multi au emigrat in Germania. Colegii de liceu ai tatalui meu isi fac vacantele in Romania, ne-au vizitat de cateva ori. Vin in fiecare an la Timisoara la o intalnire cu toti fostii liceeni care au ramas in viata. Din cei 3-400 000 de nemti au mai ramas acum mai putin de 10%.