Tags

Am citit mai demult aventurile soldatului Svejk scrise de Jaroslav Hašek. Cand am pus mana pe seria de romane care incepe cu “Legiunea Blestematilor” ma asteptam la aceeasi insiruire vesela si pe alocuri neverosimila a pataniilor lui Svejk, un fel de Bula de-al nostru in armata germana din primul razboi mondial.
Fapte neverosimile am gasit, o gramada. Partea vesela, mai rar, desi am ras de vreo 2-3 ori, cand personajele erau in situatii vecine cu nebunia si umorul era firul de par ce le pastra contactul cu umanitatea.

O poveste despre ce pot face oamenii semenilor lor atunci cand sunt intr-o pozitie de putere si stiu ca nu vor fi trasi la raspundere. Despre dezumanizare si pastrarea umanitatii in fata atrocitatilor. Despre a fi victima, calau si victima devenita instrumentul calaului. S-au scris multe despre lagarele naziste in care erau “cazati” evreii. Pana cand am citit acest roman stiam putine sau nimic despre lagarele in care erau inchisi toti cei suspectati ca ar fi fost dusmani ai regimului nazist. Orice era folosit ca si pretext pentru a arunca pe cineva intr-un astfel de lagar. Tortura fizica si psihica era de neimaginat, femei de 23 de ani aratau de 60 dupa cateva luni intr-un astfel de lagar. Voluntariatul pentru a dezamorsa bombe era privit ca si sansa providentiala de a scapa de bataie si a primi un carnat si trei tigari in plus pe zi, care fata de terciul mai mult apa decat faina primit pana atunci era un adevarat festin. Dupa 256 de bombe dezamorsate se primea gratierea. Dezamorsate cu mana, singur, fara instruire de genist. Cel mai mare numar de bombe dezamorsate era in jur de 30-40. Totusi moartea era preferata lagarului.Cei mai norocosi scapau din lagar si ajungeau in batalionul de pedeapsa, adica Legiunea Blestematilor. Unitati folosite pentru cele mai grele si injositoare misiuni. Instructia din batalionul de pedeapsa era continuarea torturii fizice si psihice din lagar. Ca sa folosesc cuvintele autorului, acea “furor germanicus” indreptata impotriva dusmanilor de care se temeau romanii in antichitate era transformata in dementa prusaca indreptata impotriva propriilor semeni. Dementa ce era prezenta in toata armata germana in atitudinea gradatilor cu probleme psihice ce isi foloseau rangul ca sa isi poata refula frustrarile si razbuna pe cei de rang inferior. Totul sub adapostul evanghelico-apostolic al regulamentului armatei prusace si a idealurilor naziste. Trupele SS aveau concentratia cea mai mare de ofiteri care vorbeau despre superioritatea rasei si civilizatiei germane si idealurilor supreme si inaltatoare naziste si se purtau ca animalele cu semenii lor. Noroc ca pe front mai existau posibilitati ca aceste personaje sa primeasca un glont camaraderesc in ceafa drept multumire pentru idealurile supreme insuflate soldatilor.

In cei 6 ani de razboi, Sven, un Auslandsdeutscher din batalionul de pedeapsa, a colindat aproape toate teatrele de operatiuni. A vizitat inclusiv Bucurestiul, a carui descriere foarte frumoasa intr-un paragraf m-a uns la inima. Asa a reusit sa observe indeaproape “eficacitatea” organizarii prusace a aprovizionarii si a deplasarii de trupe. Pana sa ajunga efectiv sa lupte pe frontul de est, unitatea lui Sven s-a plimbat prin Cehia, Ungaria, Yugoslavia, Romania, Italia, a fost trimisa catre Afrikakorps a lui Rommel, unde nu a ajuns, vaporul fiind scufundat, s-a intors in Italia, apoi Viena, Germania …

Mecanismul psihic de aparare a fost dedublarea, bruta fara sentimente care ucide din reflex ca sa nu fie ucis in timpul luptelor grele de pe front si fiinta umana sensibila la cele mai fine gesturi, expresii si ganduri. Rusii erau pe rand cand dusmanul, soldat sovietic feroce de care se temeau si pe care il ucideau cu orice ocazie si cu orice mijloace, cand prizonerii rusi care erau cei mai blanzi si grijulii brancardieri care sufereau cand ranitii nemti gemeau de durere datorita miscarilor bruste ale brancardierilor. Ranitii nemti ajungeau sa se abtina sa nu geama ca sa nu ii intristeze pe brancardierii rusi. Pe linia frontului erau ori lupte feroce, ori o comunicatie si o camaraderie deosebita, cu vizite reciproce in transee, schimb de ratii, bauturi, poze si amintiri, intrerupte de zile cu tras salve de artilerie in “no man’s land” si rafale de mitraliere in aer sa vada ofiterii ca soldatii isi fac datoria si se trage in dusman.

Soldatii de rand, rusi si germani, de pe frontul de est simteau ca erau doar oameni impinsi ca vitele la taiere de catre temutele unitati politice SS sau GPU, si de fapt nu se urau reciproc, daca aveau de ales. Oameni suferind de frig, foame si sete care isi varsau sangele si matele in noroi, care isi pierdeau maini, picioare, ochi sau viata in mizerie pentru ca niste generali imbuibati si imbracati in haine fine sa poata vorbi la sute de kilometri in spatele frontului despre curaj, demnitate, onoare si eficienta in fata politicienilor inainte de a ciocni pahare pline cu sampanie si alte bauturi fine. Aceiasi generali care dadeau ordine ca sa se scada procentul de raniti cu 55% in spitalele de campanie, astfel ca se ajungea inapoi pe front cu rani semi-deschise, ranitii fiind mai mult o povara decat sprijin pentru camarazii valizi de pe front. Sute de mii de oameni care au murit pentru cucerirea elementului cheie, Stalingradul, la ordinele obstinate ale “zugravului pitic fara talent” ca apoi sa devina “un obiectiv fara asa mare importanta”, ne descurcam si fara el. Cam greu sa mai crezi in discursuri sforaitoare stiind ca ti-au murit in brate camarazi pentru cucerirea sau apararea unui obiectiv suprem care a devenit brusc neimportant.

Urmatorul citat din Voltaire spune multe, cred eu, despre nazism, fasicsm si comunism : “Cei care te pot face sa crezi absurditati te pot face sa comiti atrocitati“.
O carte despre supravietuire, camaraderie, atrocitati si florile delicate care cresc in mizerie, in pofida ei. Despre nenumarate feluri de a muri si de a ucide. Cu toate acestea, cumva, povestirea nu este deprimanta. Este vorba de forta unui om de a ramane el insusi, ingropat asa de adanc incat nu iese nimic la iveala, dar totusi asa de la suprafata incat cei care sunt ca el simt fara cuvinte, chiar daca nu sunt de aceeasi limba, cultura sau parte a baricadei razboiului.
Advertisements